În căutarea echilibrului
Ce mult îi trebuie copilului să
înveţe mersul în două picioare, ca după atâtea opinteli, mers de-a buşilea,
căzături, să aibă momentul acela unic,
al bradului ce va creşte, cât poate el de înalt, sub… cer! Ce se întâmplă în
viaţa verticalei noastre ştim bine din viaţa cu filele ei, zile adunate. În
fiecare noapte, ca o clipă adormită, devenim orizontală… Timpul mort şi-ntinde
trupul şi devine veşnicie, ne atenţionează, într-o… epistolă, Mihai Eminescu.
Dar după somnul cu vise, poate coşmaruri, vine o nouă zi a verticalei, care
continuă planul celei precedente, ca şi când nimic nu s-a întâmplat în…, între
timpul-netimp al orizontalei. Spunem aceste lucruri pentru a se vădi că nu
trăim decât sinusoidal, repaosul şi mişcarea şi că noaptea este echilibrul
absolut (poate de aceea aleasă ca sfătuitor regilor, ca în 1001 şi una de…
poveşti!), în timp ce ziua, timpul vieţii în mişcare, este o permanentă căutare
a… echilibrului în balansul celor doi paşi şi în disputa interioară dintre
sinele nostru şi ascunsa-ne sine.
Am fost stârnit la cugetare, nu de
Socrate, nu de Descartes, ci de Paul Stănişor cel ce mi-a dăruit, chiar de
Crăciunul lui 2013, cartea cu titlul „Echilibru instabil”apărută la editura
PROŞCOALA din Râmnicu Vâlcea, în 2013. Coperta unu declara instabilitatea şi
figura descompusă dual, cu ochii, unul simultan închis şi celălalt deschis, cu
gura măştii, care râde mefistofelic, deschisă, contrar chipului cu ea parcă
ferecată, cu nasul, nu doar cu nările, ci dublat, respirând căutarea, îmi
vorbea prin viziunea limbajului plastic (aici fiind vorba de Violeta Scrociob!)
de descifrarea apriori a celor dintre coperte. Ilustrarea în vers a copertei
din faţă este în „Duplicitate” (p.69). Privind coperta de-ncheiere, cu autorul
fericit pe scările bibliotecii judeţene, alături de lucrările sale de sculptură
în lemn, am avut, cumva, senzaţia că autorul crede că şi-a găsit stabilitatea
şi poate chiar satisfacţia. Într-un anumit plan poate că aşa stau lucrurile,
după cum ne sugerează scara plină de urcuşul obiectelor făcute de… poetul şi
cugetătorul Paul. Aşa va fi fost? M-am întrebat şi încerc să răspund aici la
întrebare, nu pentru supărarea cuiva, ci, pur şi simplu, ca un ecou la ceea ce
am citit, nu în limbajul artei care procura satisfacţia exprimată de autor
(legitimă, evident, ca într-o însorită Duminică a contemplaţiei, pe care nu
doar ca pe o poruncă, o cinstim şi noi!), ci în cuvintele chemate să-i exprime
starea de căutare invocată în titlul cărţii sale.
Am deschis cartea şi m-am gândit,
imediat, să o închid. Motoul, semnat de autor, ca o ameninţare la intrarea într-un mormânt, sigilat, al
vreunui faraon, mă punea în afara posibilităţii de-a da ecoul invocat şi chiar
solicitat, la o reuniune a Forumului Cultural. O parafrazare a celebrului
Socrate despre cunoaşterea de sine, deturnată de autor împotriva celor ce şi-ar
permite să critice imperfecţiunea („…apoi cere altora perfecţiunea…! Şi nici
atunci…!”) mă punea în faţa unei situaţii contradictorii: te rog comentează-mi
cartea, dar nu mă vorbi de rău, chiar dacă nu-ţi place, că s-ar putea să
greşeşti „imprevizibil!”. Nu am prea
înţeles acest adverb şi inducţia spre lipsa de prevedere. Aveam varianta să mă
opresc imediat şi să-i transmit complicelui din cultura vâlceană, cum
procedează cei ce nu prea citesc ceea ce comentează, că este excepţional totul,
că m-a dat pe spate (să folosesc şi eu o imbecilitate la modă, azi!) şi că a
atins culmile. De acolo, din vârful muşuroiului, Olimpului, poate chiar al unei
conjuncturale piramide (pentru că este invocat, undeva, Osiris!), în spiritul
stabilităţii totul ar fi lucru la vedere, una panoramică, în plină zi, care nu
ar mai cere explicaţii. Totuşi culmea, vârfurile, în general, sunt locurile
unde cele mai grele, fără o numită portanţă, specială, chiar rotunde fiind, nu
se pot desprinde în eter, spre un anume cer. Vârful este locul unui singur, doar al unui singur punct de atingere cu cerul, punctul ultim de sprijin al pământului, ca în vârful… Golgotei
şi aici gravitaţia (şi aceasta este o
lege în slujba stabilităţii!), reîntoarce bolovanul lui Sisif la sânul, cu infinitate
stabilă, a tuturor punctelor. Dar dacă omul nu mai are proprietatea sensurilor
cuvintelor şi el a vrut altceva să ne spună, nu cumva îi puneam în cârcă
lucruri pe care nu le-a gândit? Atunci am zis să mergem mai departe şi să citim,
aici fiind şi imboldul altor lucruri scrise, mai demult, de autor şi despre
care ne dădusem părerea cu absolută detaşare şi sinceritate.
Am intrat în… anticameră cărţii.
Cuprinsul ne lămurea şi ne ajuta, prin cuvintele puse să informeze, cuvinte
cheie, să descifrăm substanţa, meşteşugul şi poate chiar cum gândeşte meşterul,
de data aceasta în preajma altei muze. Bat la uşa cu declaraţia… omului
demiurg, după noi, deja anacronic! „Muza supărată”. Are dreptate să fie!
Autorul vrea să devină… Dumnezeu (androgin!), să producă un nou Big-Bang
(„cremenea fără amnare nu naşte focul târnosit!” să spargă tiparele (matricea,
genomul, rânduitul, legile şi câte altele, sunt în domeniul de definiţie al
cuvântului tipar! Pe înţelesul comun cremenea şi amnarul pot genera o nouă
lumină: fiat lux!, o nouă poruncă ne promite…poetul! ). Cel ce se vrea unic,
substituind toate puterile sieşi, este uzurpator, celui îndreptăţit să fie unic
prin toţi ceilalţi. Liantul cu ceilalţi, în întregul dumnezeirii, este iubirea manifestă de aproapele, şi prin
recurenţă, din aproape în aproape, peste timp şi spaţiu, mergând cu duhul nemuritor
şi dincolo de ele. Da. În încăperea asta, nu sunt de acord că viaţa este fără
martori. Cartea, care Îl mărturiseşte pe omul suficient sieşi, este chiar ea
contrapunctul! Cuvintele noastre care te observă oglindit în ale tale, te
contrazic de asemenea. Dacă ai vrut să spui altceva, atenţie la cele spuse
(scrise!). „Acum muza sunt Eu, Fără mândrii şi infatuare…” Chiar ca purtător de
cuvânt al Lui, asumându-ţi neîndurarea, laşi respiraţie liberă orgoliului şi
infatuării, adică te contrazici într-un distih. Plec repede speriat din camera
muzei pedepsite prin iunie 2011, pe la Râmnicu Vâlcea. Zbor de acolo în
ianuarie 2012 unde după jocul verticalei şi al orizontalei, din lungul şir al
zilelor, descoperim superbul „Zbor scurt”. Nu mult, dar esenţial prin cuvintele
cheie:vis, cocor, Icar, trimis, duh etc., dar mai ales prin repoziţionare în
armonia rânduită, pare că s-a împăcat cu … muza. Da! Mai încolo, ni se confirmă
împăcarea şi obsesia limitelor, a distanţei, frământarea, arderea... platonică,
dorinţa reprimată, resemnarea… Începem să o descifrăm în orizontul comun, doar
este contemporanul nostru. Cealaltă parte a androginului visat, este în carne
şi oase purtătoarea complementarului. Este nevoie de muză! Aflăm de ce, din
declaraţiile, poetului, acela care depăşeşte versificatorul când îşi… iubeşte
muza. Femininul îşi primeşte cântul special de mărţişor şi de ziua din martie,
dedicată de calendare. Apoi oglinda - credem noi, mai mult pentru a ne observa
pre noi înşine, urmând îndemnul cunoaşterii de sine al deja invocatului
Socrate, completat în multe locuri cu Platon, cu cartezienii moderni, autorul
dovedind o erudiţie prin studiul clasicilor!- îşi intră, aparent neutră, în rol
ca martor obiectiv… Nu credem, întotdeauna, în mărturia oglinzii. De multe ori
ochii noştri înceţoşaţi, ceaţa, abureala, ba chiar poleiala argintie a …
reflexiei ne pot sminti imaginea. Intermedierea între ce este afară şi ce este
deja interiorizat are nevoie de mesajul credibilităţii. Ne spune lucrul acesta
chiar Paul : „trimis cu veşti de bunul duh” („Zbor scurt”) care constată şi
dificultatea descifrării celor subtil ascunse: „Oglinda sufletului tău, Pare să
fie un mister”(„Ochii tăi frumoşi” ca… locuri de trecere între cele văzute şi
nevăzute!). În oglindirea interioară a realităţii (concept cu care operează
inferenţa autorului!) , conştientul şi inconştientul, animalul biologic şi educatul cerber moral, sinele supărat…
reflexiv pe sine, pentru resemnări prematură, căi pierdute, generează tensiunea provocatoare a dezbateri, parcă în
spiritul antic al dialogurilor socratice, captivant. Din acest unghi, autorul
este un captiv al dialogului, niciodată terminat, recunoscut chiar în titlul
cărţii, preluat din… „instabilul prins în minte” („Echilibru
instabilul”p.66-68). Dilema care-l frământă în căutarea echilibrului este clar
declarată. Creştem, ne împlinim viaţa prin experienţa proprie, trăire acumulată
în câmpul realităţii, dar şi prin alţii, citindu-le reflecţiile în manifestarea
oglindirii lor a lumii. Aici se pot observa diferenţele şi… consonanţa. Avem
atunci tentaţia, să ne revoltăm pentru
adevărul nostru, să-l apărăm ca pe un copil drag. Sentinţă devin şi versurile:
„Sublimul şi frumosul sunt în cărţi, Căci în real sunt doar minciună…” („Omul
ipocrit” p. 20-21), aici vădindu-se oglinda defectă a celor ce văd altfel, un
anume impas de evaluare, poate chiar orbirea, în lumina prea puternică.
Materia primă, dincolo de ludicul
manifest, pentru muza pământeană (partea care ne-a plăcut din carte!), sunt
cuvintele cu etichetă şi legitimare mitologică: Olimp, Zoroastru (Zarathustra),
Cocoşul (datorat de Socrate lui Asclepios!), Dedal, Icar, Argus, Sfinxul, Eol,
Vestale, Orfeu, Phoenix (în text:Pheonix!?), Prometeu, Diogene, Titanus,
Odiseea, Osiris, Ilot ş.a. Aceste nume vin cu adaosul poveşti lor, cu un tâlc
validat de istorie, numai bune pentru construcţia nouă, cu condiţia ca meşterul
să le pună cum, şi unde îşi au locul. Acestora le adaugă, din baza de date a
ceea ce s-a mai spus, expresii precum: oglinda sufletului, părul pădure, focul
vieţii, spartul tiparului, vasul fantomă (vaporul!), cum zis-a Zoroastru (la Nietsche…
Zarathustra!), generaţii viitoare, răpire din serai, acelaşi „deal”(o reuşită
parodie, după Sara pe deal!), Fata-Morgana, măreţul ideal, marile culmi, ş.a.m.d.,
ca pe nişte utile prefabricate. În ceea ce priveşte reperele reflecţiilor sunt
aduşi martori să se minuneze şi ei de… adâncimea cugetării moderne (noi
numindu-le minunări – vezi aici şi prezenţa Alicei… din ţara minunilor, la p.
37! - păreri la nişte dialoguri departe
de a fi încheiate, cu raţionamentul devenit sentinţă, înainte de-a convinge că
demonstraţia stă în picioare, exemplele fiind multe la dispoziţie!), după cum
speră cutezătorul autor: Socrate, Platon, Diogene, Orfeu (confundat cu Morfeu
la p.42!), Confucius, Guttenberg, Descartes, Luther, Hegel… Părerea noastră,
parafrazând o zicere populară, este că „a avut autorul (naşul!) bucate bune,
dar n-a prea ştiut a le pune!”. De aici se naşte întrebare, firească : nu mai
există cenacluri formative, nu mai există un cap limpede prin preajmă?
Greşelile fiind inerente omului în general! Credem că anumite derapaje se
puteau evita înainte de expunerea publică şi ar fi crescut valoarea unei munci,
cu atâtea resurse investite, inclusiv trăire afectivă.
O mulţumire autorului, una
specială, pentru dedicaţia unui domn „C” în care l-am recunoscut pe un Costea,
acum cu o stea pe boltă, după ce Domnul Marinoiu ne-a părăsit. Pe aleea lui
Anton Pann, el fiind mentorul ani buni la
asociaţia culturală cu acest nume, unitatea construită de domnul „C” s-a
risipit ca puful de păpădie… Completează autorul, parcă cu gura închisă şi un
ochi închis, că neunitatea s-ar trage de la un „marasm şi prozeliţi”, am spune
noi, cu vorbele altora : „la vremea de apoi se nasc mulţi profeţi mincinoşi”,
care de braţ cu Mefisto ştiu să-şi atragă ciracii. (vezi „Veste de la domnul C”
p.59-60! Pentru ilustrare cităm îndemnul: „Vă doresc să fiţi uniţi, Să nu vă
lăsaţi striviţi, De marasm şi prozeliţi, Ce în veci vor fi huliţi”). Oricum am
îndoială aici, dacă „vestea” este, ori ba, la cele două capete ale
duplicitarului, mai ales că nu ne oferă în clar semnificaţia pe care o dă unui
cuvânt: „prozelit”. Dilema noastră pleacă de la versurile autorului: „Vorbele
pângăreau absolutul, cerând dorinţe de sine, lăsând în abstract cuvântul,
cuprinzător de rău şi bine” („Şlefuitorul de stele” p.62). Nici continuare cu
„Alungarea demonului” nu mă lămureşte, pentru că aici chiar ar fi trebuit
tradus, controversatul cuvânt, mai ales că istoria lui ţine de alba-neagra cu
daimoni, asurasi, diavoli, draci…, adică un fel de dialectică în care şi
Lucifer este lumina din adânc, iar divinitatea aruncată în fundul Iadului a
devenit, la un moment dat, răul suprem. Fără să vrem, rămânem în ambiguitate şi
noi… Somnul raţiunii va naşte demoni (altcineva a spus-o!), în continuare,
pentru că verticala mai intră în noaptea cu himere, vise, şi cerberul luminii
nu poate vedea haosul, şi imensa lui dorinţă să se facă timp, viaţă adevărată,
la vedere, se va amâna până spre alţi zori (aici ni se sugerează cuvântul
soroc, deşi cugetătorul-autor, nu crede în predestinare, constatând ,
paradoxal, că nu el trăieşte, ci viaţa îl trăieşte!).
„Gându-mi se pierde-n cuvinte”
(p.64) este un adevăr, credem involuntar, acolo unde cugetările sunt un deja vu
încâlcit, deşi cu buna intenţie de-a ne dărui ceva personal. Dar nu doar
roadele gândului pot fi atinse de „ploaia acidă” ci şi forma de prezentare
uneori. În loc de orice comentariu, pentru o simetrie a dialogului am putea
spune: „Atunci când rându-mi, nu bate cadenţa (măsura!) când versul prea clasic
nu prea rimează, cuvântul scris, e compromis, nu mai contează, atunci inundă,
să ascundă, cu ură cu ciudă, natura crudă, să o ucidă, Ea! Ploaia acidă!”
Ieşim din cartea citită informaţi
despre: modul de-a gândi, de-a scrie şi
mai ales cu frământările existenţiale ale lui Paul Stănişor. Ne minunăm, nu
judecăm şi ne spunem, amical, părerea, după cum am procedat deja. Trăirile lui
afective ni l-au confirmat pe omul generos, care iubeşte frumosul şi îşi asumă
constatările despre lumea oamenilor, în acelaşi timp şi a sa. Se arată, ca
orice artist, preocupat de atingerea intangibilei perfecţiuni. Este în plin
urcuş, dar are tenacitate, răbdare, cutezanţă şi de aici mai şi greşeşte, ori
poate greşim noi unghiul nostru de vedere, iar aici timpul va partaja justeţea. Va veni o
vreme, avem convingerea, când din ceaţa care ne învăluie o mână, precum aceea
de pe Capele Sixtină, ne va da confirmarea că am urcat virtuoşi pe scara
sprijinită, fără atingere, de asimptota lumii şi din acel vârf nu vom putea fi
prăvăliţi, binecuvântarea fiindu-ne garanţia împlinirii, ca o mântuire supremă.
Mihai Sporiş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu