culegerea de probleme

                                          Culegerea de… probleme

           Fiecare îşi are problema lui, căreia îi caută soluţia de rezolvare. De cele mai multe ori solutionarea căutată se loveşte de problemele altora. În lumea globală, extrem de dinamică, problemele se complică permanent. Fiecare îşi consideră chestiunea personală deasupra tuturor, una capitală şi încearcă să o impună şi altora. Românii au fost obligaţi să studieze, uneori cu biciul pe spinare, o întreagă… culegere de probleme. Pentru noi românii (problema nefiind numai a românilor !), alături de nevoia organică de unitate naţională, cu reîntregirea unităţii teritoriale a neamului, au fost, în vreme, nenumărate alte « probleme », să le numim obsesive, restrictive, şi cu nevoia actualizării permanente a soluţiilor : problema ungurească, turcească, grecească, bulgărească, sârbească, poloneză, tătărască, muscală, rusească, sovietică, americană… (într-o aşteptare …iluzorie !) ş.a. Veşnica, planetara problemă evreiască, s-a detaşat, întotdeauna prin forţa lobyului poporului ales şi pribegit, fără ţară, timp de doua milenii. O problemă specială a fost, este şi rămâne,  asumarea destinului european, într-o altă lume, mai … pestriţă, un babel cu douăzeci şi şapte de porţi lingvistice (la data acestei scrieri !).

         Ne-au dat bătaie de cap în istorie, o mulţime de griji, de a căror înţelegere depindea viaţa în toate planurile ei, uneori ca nişte avataruri ale supravieţuirii şi mântuirii. Între chestiunile interne, niciodată pe deplin formulate, şi cu atât mai puţin clarificate, amintim : continuitatea geto-dacică până la români, influenţa colonizării romane asupra autohtonilor geto-daci, problema ţăranească, moşnenia (ca formă socio-politică confirmată, de vieţuire şi stăpânire devălmaşă a proprietăţii), paradoxul puzderiei de ţări româneşti şi a unităţii graiului, blestemul bogăţiei ţării şi al sărăciei poporului, inteligenţa şi înţelepciunea unor mari personalităţi, în contrast cu destinul nefericit al puterii politice,  exersată,  pro domo sua,  în cârdăşii, mai mereu în paguba poporului român.

          De fiecare dată, pentru aceste probleme interne şi externe, sunt făcute  adevărate teoretizări, unele vădit savante, altele evident partizane, la dezbaterea lor participând, de la simplul cetăţean, până la înalte personalităţi oficiale. Perioadele istorice ne-au găsit când într-o tabara, când în cea opusă, după poziţia în structurile de putere, a partizanatelor tranzacţionale etc. Remarcăm aici că rezistenţa într-o fire proprie nu ne vine… din istorie, ci mai mult dintr-o retragere din ea, ca un melc în cochilie, în sinele anistoric, fără timp, mai încet ca ritmurile reologice ale pietrelor fixate.

           Cea mai severă interferenţă cu problemele noastre o are și azi, chestiunea evreiască şi  este firesc să ne amintim de ea, din vreme în vreme, să mai… recapitulam, cine sunt evreii ?, cum s-a nascut problema evreiască ? Cum ne-a antrenat pe noi românii, această problemă mondială, cum se vădeşte şi azi ?

           Problema s-a născut atunci când am intrat în contact cu evreii, în spaţiul nostru de viaţă, unde i-am găzduit conform cu firea noastră blândă şi tolerantă. Interesele puse în conflict, cauzalitate generală, au fost oriunde sursele conflictuale. Din punct de vedere confesional, creştinul sincer care este românul, nu uita două lucruri esenţiale şi contradictorii: evreii aparţineau unui popor ales de Dumnezeu, dar pribegeau prin lume ca preţ al neascultării şi al firii lor… războinice. Apoi apologia creştină nu a uitat că evreii, de sub stăpânirea romană, pe vremea lui Ponţiu Pilat, au răstignit pe Iisus Hristos, Dumnezeul-Om,  niciodată recunoscut ca atare de iudaism. Chiar faţă de eresurile cu Jidovi, ale tradiţiei populare româneşti, există un resentiment faţiş al propagandelor, actualizate şi ele, în raport cu o altă viziune asupra lumii, evident desconsiderată.

       Problema evreiască, una mondială, nu poate fi ruptă de contextul global. Ea devine românească numai prin particularizare. Migraţia populaţiei evreieşti din Europa, unde se stabilise după prigoana romană, este un fapt istoric bine cunoscut. Spania, alungând maurii şi întărind Biserica Romano- Catolică, va forţa convertirea confesională a evreilor, ori alungarea lor(vezi anul 1492 !) şi ei  se risipesc prin Europa protestantă şi de pe acolo pe unde erau toleraţi. Exista si o ramură răsăriteana, cea a khazarilor, care se va impune, dinspre Asia, in lumea Galitiei, in nordul Moldovei atunci cand Polonia este scoasa din geografia marilor puteri de Rusia lui Petru I.  Caracterul lor puternic,  abilităţile deosebite în domeniul relaţiilor interumane, în comerţ, în finanţe, peste tot unde erau prezenţi (erau peste tot, pentru că îşi vor fi dobândit ţara : Israelul, abia în 1948, prin rezoluţie O.N.U !) le dădea o putere informală importantă. Îşi vor manifesta această putere şi prin angajament politic explicit, în ţările de adopţie, cu atât mai puternic cu cât… culoarea confesională nu conta, uneori fiind vorba chiar de ateismul liber cugetătorilor, cum a fost cazul cu… socialismul, comunismul şi azi cu internaţionalismul globalist. Forţei lor informale i  s-a adăugat, mai mereu, forţa financiară consistentă, prin cotrolul comerţului şi al pieţelor financiare, dintotdeauna într-o lume cunoscută şi adoptată, ca loc de… viaţă.

       Omul materialist, lipit de ban -acel ban, ochi al dracului !- vizibil în tranzacţiile comerciale, în practicile cămătăreşti (uneori excesiv de speculative!),  într-o cultură care respectă banul, a creat un resentiment antievreiesc (uneori speculat, propagandistic, cu  antisemitismul!), vizibil în istorie. În ţările române, după 1829, când  ruşii şi turcii ajung la un nou status-quo, comerţul, mai liber, face loc unui masiv flux  de evrei întreprinzători, care se adaugă celor împământeniţi deja. Dubla exploatare ruso-turcă, de-a-mpreună cu aservirea faţă de biserica… greacizată, făcea vizibil pe orice nou venit în competiţia intereselor. Mai târziu, vârfurile oligarhiei evreieşti s-au implicat în politica, generatoare  întotdeauna de nemulţumiri. Atunci, în mentalul colectiv, evident de vină erau… evreii, deşi  cauzele profunde erau în altă parte. Se vor fi găsit şi vârfuri culturale - nu puţine în cultura română !- care vor fi alimentat programele propagandelor politice, nu  pentru afirmarea românilor în lume, aici putându-se discuta de o impardonabilă lipsă de loialitate faţă de ţara de adopţie. Exemple se pot da şi pentru vremea noastră, în condiţiile în care sunt şi modele de evrei români, care au venerat ţara şi poporul românilor, devenite şi ale lor. Moda influenţei gândului evreiesc în politica românească, uneori decisivă, nu ne-a părăsit niciodată. Se observă acest lucru şi în hotărâri mai noi, privind unele mari personalităţi ale noastre. Cazul operei lui Eminescu ţinută la un anumit index, până după 1990, misterioasa scoatere din scena vietii, a lui Eminescu, sunt exemple care ar trebui cunoscute ; culpabilizarea întregului popor român, pentru atrocităţiile care s-au întâmplat într-un război,  pe care nu l-a provocat şi care i-a provocat răni imense, este o altă evidenţă,  ca să nu vorbim despre chestiuni punctuale, legate de interpretările unor persoane cu notorietate, dar aservite altor probleme…, decât unui adevăr incomod !.

       În perioada 1930-1950, una specială în destinul popoarelor Europei, de la Răsărit la Apus, se trăia… biologic, după remarca omului de cultură Andre  Malraux. Omul producţiei, omul robot, omul material, omul uneltei, al unei raţiuni adormite, va marca, secularizant lumea. În acest context ororile din lagăre  se revendicau de la o cauzalitate complexă: politica rasială (cu rădăcini în toate colonialismele!) şi absenţa fricii de Dumnezeu ( Estul comunist, Vestul secularizat !). Să ne amintim inscripţia de la intrare în lagăre -ca în orice infern ! : Munca vă va face liberi ! Apoi să nu se uite că după cel de- al  II-lea război mondial, cel puţin până în 1964, România a fost cuprinsă pe de-a întregul, fără voia ei, într-un lagăr al popoarelor. După recuperarea seminaţională –cu ateismul secularizant, marcă a sistemului politic- a urmat marea criză… de încredere în sistem, cu schimbările din 1990, şi cu repoziţionarea internaţională a ţării, şi aceasta, nu fără… daune materiale. În aceste noi determinări istorice, trebuie evaluată, actualizat, simpatia românească  în problema evreiască ! De ce să plângem de milă altora, când noi înşine am avut parte de toate ororile, am fost lipsiţi, cum suntem şi acum, de compasiunea altora. (Economia de piaţă a fetişizat competiţia şi a dezvoltat apetitul pentru speculaţie şi lobyuri, ratinguri şi false ierarhii!).

           Problema evreiască, existentă dintotdeauna,  se supraexpune pe scena lumii, în toată grozăvia ei, odată cu noul conflict  mondial pentru stabilirea unei noi ordini a lumii : Al II-lea Razboi Mondial, sfârşit cu mari suferinţe pentru toţi. Populaţiile evreieşti vor fi cunoscut teribila  soluţie finală din înfricoşătoarele lagăre, acolo unde naziştii erau stăpâni direcţi, sau  intermediaţi în intenţii, prin aliaţii lor fideli. Dar mereu, ca un pacat, uităm să observăm un rău, neglijând pe celălalt, aflat simultan în scena. Nazismul, concomitent cu stalinismul, erau relele unei lumi complexe în care combatanţii se chemau… puteri aliate (chiar cu Stalin !, aflat la început aliat al lui… Hitler !) şi puteri centrale care aducea alături şi fascismul italian.

           Intrarea României în război, căreia nu-i negăm naţionalismul într-o pornire generală a vremii, a fost o necesitate dureroasă, aşa cum o arată nefericitele evenimente care au premers  un act  de demnitate, pentru propria cauză existenţială. Dictatul de la Viena (ne-o fi venit ceva bun, vreodată, de la această înaltă poartă, a Apusului, în afară de obligaţii materiale şi o … Dunăre, departe de a fi, întotdeauna, albastră? Se vede treaba că blestemele nu se lecuiesc cu una, cu două… !), Pactul Ribbentropp-Molotov (Încheiat tot într-un nefericit 23 August !, în 1939). Dictatul şi Pactul, ne vor fi sfârtecat ţara, ne vor fi  impus alte credinţe şi reguli existenţiale, inacceptabile. În acest război nefericit ne-am aflat în ambele tabere pentru a plăti cu vârf şi îndesat notele de plată ale beligeranţilor, cu prisos de sânge, petrol, şi imense daune materiale, datorate de o parte română, învinsă, în ciuda contribuţiei colosale de sânge şi aur pentru încheierea conflictului. Ar fi ciudat, peste vreme, să ne mai ceară daune şi alţii pentru  culpe, pe care ni le aruncă în cârcă, cu scopul mercantil al unor noi spolieri. Ştiu unii să scoată bani din orice ! (spune un armean, în cartea sa despre armeni : Cartea șoaptelor, că ingeniozitatea evreilor a inventat comertul cu timpul, deși cămătăria este, pentru creștini, un mare păcat !) România ca stat participant la război nu a reprezentat o exccepţie a răului. Este totuşi ciudată insistenţa şi culpabilizarea întregului popor român, pentru a se demonstra : ce? Se uită destinul tragic al acestuia, băgat cu forţa în lagărul socialist pentru o jumătate de veac? Să le amintim tuturor, că răbdarea şi smerenia românească, nu trebuie confundate, cu lipsa de luciditate şi de reacţie, a celor care sunt români autentici şi care nu vor face niciodată pactul trădării pentru arginţii blestemaţi (cota parte la… pradă !) şi îşi iubesc ţara, acceptând orice sacrificiu pentru apărarea demnităţii ei.

           Problema evreiască de azi are în componenţă şi recunoaşterea holocaustului evreilor, ca pe o problemă globală, statuată… juridic. (Oare de ce impusă ?) În această situaţie ne punem câteva întrebări, pentru lămurirea de sine: dacă recunoaştem holocaustul evreilor, şi este bine că-l recunoaştem,  dar nu ca urmare a unei constrângeri, pentru că aşa ne impune propaganda oficială, plasată într-un anume câmp de forţă, ci ca act liber, de conştiinţă, de ce să nu recunoaştem, cu aceiaşi intensitate  şi celelalte tragedi  ale umanităţii? Ele trebuie cumva uitate? Într-o concurenţă cinică şi absurdă a tragediilor semenilor noştrii, să alegem doar o anumită tragedie? Să-şi fi băgat tot  Dumnezeu… coada?  Pare neverosimil, când noi ştim că… celălalt, are coadă!  Ce ne facem cu armenii, curzii, sârbii, albanezii, cecenii, românii, irakenii, afganii, etc.? De ce să nu-şi cultive fiecare memoria, cu suferinţele proprii, în primul rând, şi apoi într-o perspectivă generală învăţămintele celorlalţi? Nu cumva  în societatea cunoaşterii, cel ce îşi impune primul adevărul său celorlalţi,  va conta mai mult pentru… noua lumea globală, care se construieşte? Să fie acesta un nou start furat, în dispreţul popoarelor lumii, învățate într-un anume fel, partizan, despre democrație și terorism, dar încă nefavorite unui anume  Dumnezeu? Problema se pune  global! În ce Dumnezeu mai crede omenirea globală? Intrebăm pentru că cel al Treimii de Fiinţare este tot mai agresat de puterea materială a imperiilor financiare ! Mai crede şi în altceva,  în afara banului, noul prozelit al modernului Leviathan?  Cui face acesta cu ochiul lui, atotvăzător?

           Asistăm la o campanie mondială, imagologică, cu scoaterea din conştiinţă a proprilor adevăruri, ca să le putem înlocui cu altele. Minciuna care legitimează războiul și menține o anumită ordine în Olimpul modern, este un adevăr, ca o lege, universal valabilă. Se scot din sfera de cuprindere a valorilor, crezurile neamurilor, tradiţiile, patrimoniul cultural exponenţial al umanităţii, înlocuibil cu artefactele tehnologiei moderne, alienante. Imposibil să mai ţii pasul cu tehnicile  înalte şi să le poţi cumineca într-o viaţă! Trăim doar o mică secvenţă de viaţă autentică, restul devine prelungire, dincolo de fire, în virtualitatea accesibilă doar…  zeilor, până când nici aceştia nu vor putea să ţină pasul cu   marele tartore, exersatul … Big Brother.

           Creştini fiind, credem că tot ceea ce s-a întâmplat ca holocaust, este aşa cum se spune, foc și pară, tragedie a oamenilor. Chiar cuvântul semnificant vine din practica ebraică a arderilor de tot, din traditia hindusa, din oficierea sacrificiilor etc. Mai credem încă, atâta timp cât nu învăţăm să uităm răul, că acesta poate reprezenta un izvor de inspiraţie pentru diavolul din fiecare. S-au făcut publice atrocităţi în închisorile lumii… demo(ni)cratice, administrate… în respectul drepturilor omului, de campionii democraţiei. Credem că omenescului, cu cele două feţe ale sale, nu trebuie să-i dăm hrană timpul revolut. Ostenaţia, pentru retrăirea ororilor, poate alimenta altele, inclusiv resentimentele moştenite de către cei ce nu au legea iubirii semenului  şi îşi leagă viitorul de necesara vendetă: răzbunarea,  pentru tihna strămoşilor. Celor care, în crezul lor intim, îl mai aşteaptă pe Mesia şi nu recunosc  revoluţionarea creştină, să le fie de bine! Este problema lor, şi le-o recunoaştem, cu arderile lor de tot, oricând doresc. Se poate oare accepta diversitatea, în problemele sensibile ale sacralităţii, ce nu se conjugă doar cu verbul a iubi? Se poate spera în iubire, pace universală, când nu  totul este plătibil cu aceeaşi monedă?

Mihai Sporiş