culegerea de probleme

                                          Culegerea de… probleme

           Fiecare îşi are problema lui, căreia îi caută soluţia de rezolvare. De cele mai multe ori solutionarea căutată se loveşte de problemele altora. În lumea globală, extrem de dinamică, problemele se complică permanent. Fiecare îşi consideră chestiunea personală deasupra tuturor, una capitală şi încearcă să o impună şi altora. Românii au fost obligaţi să studieze, uneori cu biciul pe spinare, o întreagă… culegere de probleme. Pentru noi românii (problema nefiind numai a românilor !), alături de nevoia organică de unitate naţională, cu reîntregirea unităţii teritoriale a neamului, au fost, în vreme, nenumărate alte « probleme », să le numim obsesive, restrictive, şi cu nevoia actualizării permanente a soluţiilor : problema ungurească, turcească, grecească, bulgărească, sârbească, poloneză, tătărască, muscală, rusească, sovietică, americană… (într-o aşteptare …iluzorie !) ş.a. Veşnica, planetara problemă evreiască, s-a detaşat, întotdeauna prin forţa lobyului poporului ales şi pribegit, fără ţară, timp de doua milenii. O problemă specială a fost, este şi rămâne,  asumarea destinului european, într-o altă lume, mai … pestriţă, un babel cu douăzeci şi şapte de porţi lingvistice (la data acestei scrieri !).

         Ne-au dat bătaie de cap în istorie, o mulţime de griji, de a căror înţelegere depindea viaţa în toate planurile ei, uneori ca nişte avataruri ale supravieţuirii şi mântuirii. Între chestiunile interne, niciodată pe deplin formulate, şi cu atât mai puţin clarificate, amintim : continuitatea geto-dacică până la români, influenţa colonizării romane asupra autohtonilor geto-daci, problema ţăranească, moşnenia (ca formă socio-politică confirmată, de vieţuire şi stăpânire devălmaşă a proprietăţii), paradoxul puzderiei de ţări româneşti şi a unităţii graiului, blestemul bogăţiei ţării şi al sărăciei poporului, inteligenţa şi înţelepciunea unor mari personalităţi, în contrast cu destinul nefericit al puterii politice,  exersată,  pro domo sua,  în cârdăşii, mai mereu în paguba poporului român.

          De fiecare dată, pentru aceste probleme interne şi externe, sunt făcute  adevărate teoretizări, unele vădit savante, altele evident partizane, la dezbaterea lor participând, de la simplul cetăţean, până la înalte personalităţi oficiale. Perioadele istorice ne-au găsit când într-o tabara, când în cea opusă, după poziţia în structurile de putere, a partizanatelor tranzacţionale etc. Remarcăm aici că rezistenţa într-o fire proprie nu ne vine… din istorie, ci mai mult dintr-o retragere din ea, ca un melc în cochilie, în sinele anistoric, fără timp, mai încet ca ritmurile reologice ale pietrelor fixate.

           Cea mai severă interferenţă cu problemele noastre o are și azi, chestiunea evreiască şi  este firesc să ne amintim de ea, din vreme în vreme, să mai… recapitulam, cine sunt evreii ?, cum s-a nascut problema evreiască ? Cum ne-a antrenat pe noi românii, această problemă mondială, cum se vădeşte şi azi ?

           Problema s-a născut atunci când am intrat în contact cu evreii, în spaţiul nostru de viaţă, unde i-am găzduit conform cu firea noastră blândă şi tolerantă. Interesele puse în conflict, cauzalitate generală, au fost oriunde sursele conflictuale. Din punct de vedere confesional, creştinul sincer care este românul, nu uita două lucruri esenţiale şi contradictorii: evreii aparţineau unui popor ales de Dumnezeu, dar pribegeau prin lume ca preţ al neascultării şi al firii lor… războinice. Apoi apologia creştină nu a uitat că evreii, de sub stăpânirea romană, pe vremea lui Ponţiu Pilat, au răstignit pe Iisus Hristos, Dumnezeul-Om,  niciodată recunoscut ca atare de iudaism. Chiar faţă de eresurile cu Jidovi, ale tradiţiei populare româneşti, există un resentiment faţiş al propagandelor, actualizate şi ele, în raport cu o altă viziune asupra lumii, evident desconsiderată.

       Problema evreiască, una mondială, nu poate fi ruptă de contextul global. Ea devine românească numai prin particularizare. Migraţia populaţiei evreieşti din Europa, unde se stabilise după prigoana romană, este un fapt istoric bine cunoscut. Spania, alungând maurii şi întărind Biserica Romano- Catolică, va forţa convertirea confesională a evreilor, ori alungarea lor(vezi anul 1492 !) şi ei  se risipesc prin Europa protestantă şi de pe acolo pe unde erau toleraţi. Exista si o ramură răsăriteana, cea a khazarilor, care se va impune, dinspre Asia, in lumea Galitiei, in nordul Moldovei atunci cand Polonia este scoasa din geografia marilor puteri de Rusia lui Petru I.  Caracterul lor puternic,  abilităţile deosebite în domeniul relaţiilor interumane, în comerţ, în finanţe, peste tot unde erau prezenţi (erau peste tot, pentru că îşi vor fi dobândit ţara : Israelul, abia în 1948, prin rezoluţie O.N.U !) le dădea o putere informală importantă. Îşi vor manifesta această putere şi prin angajament politic explicit, în ţările de adopţie, cu atât mai puternic cu cât… culoarea confesională nu conta, uneori fiind vorba chiar de ateismul liber cugetătorilor, cum a fost cazul cu… socialismul, comunismul şi azi cu internaţionalismul globalist. Forţei lor informale i  s-a adăugat, mai mereu, forţa financiară consistentă, prin cotrolul comerţului şi al pieţelor financiare, dintotdeauna într-o lume cunoscută şi adoptată, ca loc de… viaţă.

       Omul materialist, lipit de ban -acel ban, ochi al dracului !- vizibil în tranzacţiile comerciale, în practicile cămătăreşti (uneori excesiv de speculative!),  într-o cultură care respectă banul, a creat un resentiment antievreiesc (uneori speculat, propagandistic, cu  antisemitismul!), vizibil în istorie. În ţările române, după 1829, când  ruşii şi turcii ajung la un nou status-quo, comerţul, mai liber, face loc unui masiv flux  de evrei întreprinzători, care se adaugă celor împământeniţi deja. Dubla exploatare ruso-turcă, de-a-mpreună cu aservirea faţă de biserica… greacizată, făcea vizibil pe orice nou venit în competiţia intereselor. Mai târziu, vârfurile oligarhiei evreieşti s-au implicat în politica, generatoare  întotdeauna de nemulţumiri. Atunci, în mentalul colectiv, evident de vină erau… evreii, deşi  cauzele profunde erau în altă parte. Se vor fi găsit şi vârfuri culturale - nu puţine în cultura română !- care vor fi alimentat programele propagandelor politice, nu  pentru afirmarea românilor în lume, aici putându-se discuta de o impardonabilă lipsă de loialitate faţă de ţara de adopţie. Exemple se pot da şi pentru vremea noastră, în condiţiile în care sunt şi modele de evrei români, care au venerat ţara şi poporul românilor, devenite şi ale lor. Moda influenţei gândului evreiesc în politica românească, uneori decisivă, nu ne-a părăsit niciodată. Se observă acest lucru şi în hotărâri mai noi, privind unele mari personalităţi ale noastre. Cazul operei lui Eminescu ţinută la un anumit index, până după 1990, misterioasa scoatere din scena vietii, a lui Eminescu, sunt exemple care ar trebui cunoscute ; culpabilizarea întregului popor român, pentru atrocităţiile care s-au întâmplat într-un război,  pe care nu l-a provocat şi care i-a provocat răni imense, este o altă evidenţă,  ca să nu vorbim despre chestiuni punctuale, legate de interpretările unor persoane cu notorietate, dar aservite altor probleme…, decât unui adevăr incomod !.

       În perioada 1930-1950, una specială în destinul popoarelor Europei, de la Răsărit la Apus, se trăia… biologic, după remarca omului de cultură Andre  Malraux. Omul producţiei, omul robot, omul material, omul uneltei, al unei raţiuni adormite, va marca, secularizant lumea. În acest context ororile din lagăre  se revendicau de la o cauzalitate complexă: politica rasială (cu rădăcini în toate colonialismele!) şi absenţa fricii de Dumnezeu ( Estul comunist, Vestul secularizat !). Să ne amintim inscripţia de la intrare în lagăre -ca în orice infern ! : Munca vă va face liberi ! Apoi să nu se uite că după cel de- al  II-lea război mondial, cel puţin până în 1964, România a fost cuprinsă pe de-a întregul, fără voia ei, într-un lagăr al popoarelor. După recuperarea seminaţională –cu ateismul secularizant, marcă a sistemului politic- a urmat marea criză… de încredere în sistem, cu schimbările din 1990, şi cu repoziţionarea internaţională a ţării, şi aceasta, nu fără… daune materiale. În aceste noi determinări istorice, trebuie evaluată, actualizat, simpatia românească  în problema evreiască ! De ce să plângem de milă altora, când noi înşine am avut parte de toate ororile, am fost lipsiţi, cum suntem şi acum, de compasiunea altora. (Economia de piaţă a fetişizat competiţia şi a dezvoltat apetitul pentru speculaţie şi lobyuri, ratinguri şi false ierarhii!).

           Problema evreiască, existentă dintotdeauna,  se supraexpune pe scena lumii, în toată grozăvia ei, odată cu noul conflict  mondial pentru stabilirea unei noi ordini a lumii : Al II-lea Razboi Mondial, sfârşit cu mari suferinţe pentru toţi. Populaţiile evreieşti vor fi cunoscut teribila  soluţie finală din înfricoşătoarele lagăre, acolo unde naziştii erau stăpâni direcţi, sau  intermediaţi în intenţii, prin aliaţii lor fideli. Dar mereu, ca un pacat, uităm să observăm un rău, neglijând pe celălalt, aflat simultan în scena. Nazismul, concomitent cu stalinismul, erau relele unei lumi complexe în care combatanţii se chemau… puteri aliate (chiar cu Stalin !, aflat la început aliat al lui… Hitler !) şi puteri centrale care aducea alături şi fascismul italian.

           Intrarea României în război, căreia nu-i negăm naţionalismul într-o pornire generală a vremii, a fost o necesitate dureroasă, aşa cum o arată nefericitele evenimente care au premers  un act  de demnitate, pentru propria cauză existenţială. Dictatul de la Viena (ne-o fi venit ceva bun, vreodată, de la această înaltă poartă, a Apusului, în afară de obligaţii materiale şi o … Dunăre, departe de a fi, întotdeauna, albastră? Se vede treaba că blestemele nu se lecuiesc cu una, cu două… !), Pactul Ribbentropp-Molotov (Încheiat tot într-un nefericit 23 August !, în 1939). Dictatul şi Pactul, ne vor fi sfârtecat ţara, ne vor fi  impus alte credinţe şi reguli existenţiale, inacceptabile. În acest război nefericit ne-am aflat în ambele tabere pentru a plăti cu vârf şi îndesat notele de plată ale beligeranţilor, cu prisos de sânge, petrol, şi imense daune materiale, datorate de o parte română, învinsă, în ciuda contribuţiei colosale de sânge şi aur pentru încheierea conflictului. Ar fi ciudat, peste vreme, să ne mai ceară daune şi alţii pentru  culpe, pe care ni le aruncă în cârcă, cu scopul mercantil al unor noi spolieri. Ştiu unii să scoată bani din orice ! (spune un armean, în cartea sa despre armeni : Cartea șoaptelor, că ingeniozitatea evreilor a inventat comertul cu timpul, deși cămătăria este, pentru creștini, un mare păcat !) România ca stat participant la război nu a reprezentat o exccepţie a răului. Este totuşi ciudată insistenţa şi culpabilizarea întregului popor român, pentru a se demonstra : ce? Se uită destinul tragic al acestuia, băgat cu forţa în lagărul socialist pentru o jumătate de veac? Să le amintim tuturor, că răbdarea şi smerenia românească, nu trebuie confundate, cu lipsa de luciditate şi de reacţie, a celor care sunt români autentici şi care nu vor face niciodată pactul trădării pentru arginţii blestemaţi (cota parte la… pradă !) şi îşi iubesc ţara, acceptând orice sacrificiu pentru apărarea demnităţii ei.

           Problema evreiască de azi are în componenţă şi recunoaşterea holocaustului evreilor, ca pe o problemă globală, statuată… juridic. (Oare de ce impusă ?) În această situaţie ne punem câteva întrebări, pentru lămurirea de sine: dacă recunoaştem holocaustul evreilor, şi este bine că-l recunoaştem,  dar nu ca urmare a unei constrângeri, pentru că aşa ne impune propaganda oficială, plasată într-un anume câmp de forţă, ci ca act liber, de conştiinţă, de ce să nu recunoaştem, cu aceiaşi intensitate  şi celelalte tragedi  ale umanităţii? Ele trebuie cumva uitate? Într-o concurenţă cinică şi absurdă a tragediilor semenilor noştrii, să alegem doar o anumită tragedie? Să-şi fi băgat tot  Dumnezeu… coada?  Pare neverosimil, când noi ştim că… celălalt, are coadă!  Ce ne facem cu armenii, curzii, sârbii, albanezii, cecenii, românii, irakenii, afganii, etc.? De ce să nu-şi cultive fiecare memoria, cu suferinţele proprii, în primul rând, şi apoi într-o perspectivă generală învăţămintele celorlalţi? Nu cumva  în societatea cunoaşterii, cel ce îşi impune primul adevărul său celorlalţi,  va conta mai mult pentru… noua lumea globală, care se construieşte? Să fie acesta un nou start furat, în dispreţul popoarelor lumii, învățate într-un anume fel, partizan, despre democrație și terorism, dar încă nefavorite unui anume  Dumnezeu? Problema se pune  global! În ce Dumnezeu mai crede omenirea globală? Intrebăm pentru că cel al Treimii de Fiinţare este tot mai agresat de puterea materială a imperiilor financiare ! Mai crede şi în altceva,  în afara banului, noul prozelit al modernului Leviathan?  Cui face acesta cu ochiul lui, atotvăzător?

           Asistăm la o campanie mondială, imagologică, cu scoaterea din conştiinţă a proprilor adevăruri, ca să le putem înlocui cu altele. Minciuna care legitimează războiul și menține o anumită ordine în Olimpul modern, este un adevăr, ca o lege, universal valabilă. Se scot din sfera de cuprindere a valorilor, crezurile neamurilor, tradiţiile, patrimoniul cultural exponenţial al umanităţii, înlocuibil cu artefactele tehnologiei moderne, alienante. Imposibil să mai ţii pasul cu tehnicile  înalte şi să le poţi cumineca într-o viaţă! Trăim doar o mică secvenţă de viaţă autentică, restul devine prelungire, dincolo de fire, în virtualitatea accesibilă doar…  zeilor, până când nici aceştia nu vor putea să ţină pasul cu   marele tartore, exersatul … Big Brother.

           Creştini fiind, credem că tot ceea ce s-a întâmplat ca holocaust, este aşa cum se spune, foc și pară, tragedie a oamenilor. Chiar cuvântul semnificant vine din practica ebraică a arderilor de tot, din traditia hindusa, din oficierea sacrificiilor etc. Mai credem încă, atâta timp cât nu învăţăm să uităm răul, că acesta poate reprezenta un izvor de inspiraţie pentru diavolul din fiecare. S-au făcut publice atrocităţi în închisorile lumii… demo(ni)cratice, administrate… în respectul drepturilor omului, de campionii democraţiei. Credem că omenescului, cu cele două feţe ale sale, nu trebuie să-i dăm hrană timpul revolut. Ostenaţia, pentru retrăirea ororilor, poate alimenta altele, inclusiv resentimentele moştenite de către cei ce nu au legea iubirii semenului  şi îşi leagă viitorul de necesara vendetă: răzbunarea,  pentru tihna strămoşilor. Celor care, în crezul lor intim, îl mai aşteaptă pe Mesia şi nu recunosc  revoluţionarea creştină, să le fie de bine! Este problema lor, şi le-o recunoaştem, cu arderile lor de tot, oricând doresc. Se poate oare accepta diversitatea, în problemele sensibile ale sacralităţii, ce nu se conjugă doar cu verbul a iubi? Se poate spera în iubire, pace universală, când nu  totul este plătibil cu aceeaşi monedă?

Mihai Sporiş

in cautarea echilibrului... Paul Stanisor

                                                       În căutarea echilibrului

            Ce mult îi trebuie copilului să înveţe mersul în două picioare, ca după atâtea opinteli, mers de-a buşilea, căzături, să aibă  momentul acela unic, al bradului ce va creşte, cât poate el de înalt, sub… cer! Ce se întâmplă în viaţa verticalei noastre ştim bine din viaţa cu filele ei, zile adunate. În fiecare noapte, ca o clipă adormită, devenim orizontală… Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, ne atenţionează, într-o… epistolă, Mihai Eminescu. Dar după somnul cu vise, poate coşmaruri, vine o nouă zi a verticalei, care continuă planul celei precedente, ca şi când nimic nu s-a întâmplat în…, între timpul-netimp al orizontalei. Spunem aceste lucruri pentru a se vădi că nu trăim decât sinusoidal, repaosul şi mişcarea şi că noaptea este echilibrul absolut (poate de aceea aleasă ca sfătuitor regilor, ca în 1001 şi una de… poveşti!), în timp ce ziua, timpul vieţii în mişcare, este o permanentă căutare a… echilibrului în balansul celor doi paşi şi în disputa interioară dintre sinele nostru şi ascunsa-ne sine.

            Am fost stârnit la cugetare, nu de Socrate, nu de Descartes, ci de Paul Stănişor cel ce mi-a dăruit, chiar de Crăciunul lui 2013, cartea cu titlul „Echilibru instabil”apărută la editura PROŞCOALA din Râmnicu Vâlcea, în 2013. Coperta unu declara instabilitatea şi figura descompusă dual, cu ochii, unul simultan închis şi celălalt deschis, cu gura măştii, care râde mefistofelic, deschisă, contrar chipului cu ea parcă ferecată, cu nasul, nu doar cu nările, ci dublat, respirând căutarea, îmi vorbea prin viziunea limbajului plastic (aici fiind vorba de Violeta Scrociob!) de descifrarea apriori a celor dintre coperte. Ilustrarea în vers a copertei din faţă este în „Duplicitate” (p.69). Privind coperta de-ncheiere, cu autorul fericit pe scările bibliotecii judeţene, alături de lucrările sale de sculptură în lemn, am avut, cumva, senzaţia că autorul crede că şi-a găsit stabilitatea şi poate chiar satisfacţia. Într-un anumit plan poate că aşa stau lucrurile, după cum ne sugerează scara plină de urcuşul obiectelor făcute de… poetul şi cugetătorul Paul. Aşa va fi fost? M-am întrebat şi încerc să răspund aici la întrebare, nu pentru supărarea cuiva, ci, pur şi simplu, ca un ecou la ceea ce am citit, nu în limbajul artei care procura satisfacţia exprimată de autor (legitimă, evident, ca într-o însorită Duminică a contemplaţiei, pe care nu doar ca pe o poruncă, o cinstim şi noi!), ci în cuvintele chemate să-i exprime starea de căutare invocată în titlul cărţii sale.

            Am deschis cartea şi m-am gândit, imediat, să o închid. Motoul, semnat de autor, ca o ameninţare  la intrarea într-un mormânt, sigilat, al vreunui faraon, mă punea în afara posibilităţii de-a da ecoul invocat şi chiar solicitat, la o reuniune a Forumului Cultural. O parafrazare a celebrului Socrate despre cunoaşterea de sine, deturnată de autor împotriva celor ce şi-ar permite să critice imperfecţiunea („…apoi cere altora perfecţiunea…! Şi nici atunci…!”) mă punea în faţa unei situaţii contradictorii: te rog comentează-mi cartea, dar nu mă vorbi de rău, chiar dacă nu-ţi place, că s-ar putea să greşeşti   „imprevizibil!”. Nu am prea înţeles acest adverb şi inducţia spre lipsa de prevedere. Aveam varianta să mă opresc imediat şi să-i transmit complicelui din cultura vâlceană, cum procedează cei ce nu prea citesc ceea ce comentează, că este excepţional totul, că m-a dat pe spate (să folosesc şi eu o imbecilitate la modă, azi!) şi că a atins culmile. De acolo, din vârful muşuroiului, Olimpului, poate chiar al unei conjuncturale piramide (pentru că este invocat, undeva, Osiris!), în spiritul stabilităţii totul ar fi lucru la vedere, una panoramică, în plină zi, care nu ar mai cere explicaţii. Totuşi culmea, vârfurile, în general, sunt locurile unde cele mai grele, fără o numită portanţă, specială, chiar rotunde fiind, nu se pot desprinde în eter, spre un anume cer. Vârful este locul unui singur,  doar al unui singur  punct de atingere cu cerul, punctul ultim de  sprijin al pământului, ca în vârful… Golgotei şi aici gravitaţia (şi aceasta  este o lege în slujba stabilităţii!), reîntoarce  bolovanul lui Sisif la sânul, cu infinitate stabilă, a tuturor punctelor. Dar dacă omul nu mai are proprietatea sensurilor cuvintelor şi el a vrut altceva să ne spună, nu cumva îi puneam în cârcă lucruri pe care nu le-a gândit? Atunci am zis să mergem mai departe şi să citim, aici fiind şi imboldul altor lucruri scrise, mai demult, de autor şi despre care ne dădusem părerea cu absolută detaşare şi sinceritate.

            Am intrat în… anticameră cărţii. Cuprinsul ne lămurea şi ne ajuta, prin cuvintele puse să informeze, cuvinte cheie, să descifrăm substanţa, meşteşugul şi poate chiar cum gândeşte meşterul, de data aceasta în preajma altei muze. Bat la uşa cu declaraţia… omului demiurg, după noi, deja anacronic! „Muza supărată”. Are dreptate să fie! Autorul vrea să devină… Dumnezeu (androgin!), să producă un nou Big-Bang („cremenea fără amnare nu naşte focul târnosit!” să spargă tiparele (matricea, genomul, rânduitul, legile şi câte altele, sunt în domeniul de definiţie al cuvântului tipar! Pe înţelesul comun cremenea şi amnarul pot genera o nouă lumină: fiat lux!, o nouă poruncă ne promite…poetul! ). Cel ce se vrea unic, substituind toate puterile sieşi, este uzurpator, celui îndreptăţit să fie unic prin toţi ceilalţi. Liantul cu ceilalţi, în întregul dumnezeirii, este  iubirea manifestă de aproapele, şi prin recurenţă, din aproape în aproape, peste timp şi spaţiu, mergând cu duhul nemuritor şi dincolo de ele. Da. În încăperea asta, nu sunt de acord că viaţa este fără martori. Cartea, care Îl mărturiseşte pe omul suficient sieşi, este chiar ea contrapunctul! Cuvintele noastre care te observă oglindit în ale tale, te contrazic de asemenea. Dacă ai vrut să spui altceva, atenţie la cele spuse (scrise!). „Acum muza sunt Eu, Fără mândrii şi infatuare…” Chiar ca purtător de cuvânt al Lui, asumându-ţi neîndurarea, laşi respiraţie liberă orgoliului şi infatuării, adică te contrazici într-un distih. Plec repede speriat din camera muzei pedepsite prin iunie 2011, pe la Râmnicu Vâlcea. Zbor de acolo în ianuarie 2012 unde după jocul verticalei şi al orizontalei, din lungul şir al zilelor, descoperim superbul „Zbor scurt”. Nu mult, dar esenţial prin cuvintele cheie:vis, cocor, Icar, trimis, duh etc., dar mai ales prin repoziţionare în armonia rânduită, pare că s-a împăcat cu … muza. Da! Mai încolo, ni se confirmă împăcarea şi obsesia limitelor, a distanţei, frământarea, arderea... platonică, dorinţa reprimată, resemnarea… Începem să o descifrăm în orizontul comun, doar este contemporanul nostru. Cealaltă parte a androginului visat, este în carne şi oase purtătoarea complementarului. Este nevoie de muză! Aflăm de ce, din declaraţiile, poetului, acela care depăşeşte versificatorul când îşi… iubeşte muza. Femininul îşi primeşte cântul special de mărţişor şi de ziua din martie, dedicată de calendare. Apoi oglinda - credem noi, mai mult pentru a ne observa pre noi înşine, urmând îndemnul cunoaşterii de sine al deja invocatului Socrate, completat în multe locuri cu Platon, cu cartezienii moderni, autorul dovedind o erudiţie prin studiul clasicilor!- îşi intră, aparent neutră, în rol ca martor obiectiv… Nu credem, întotdeauna, în mărturia oglinzii. De multe ori ochii noştri înceţoşaţi, ceaţa, abureala, ba chiar poleiala argintie a … reflexiei ne pot sminti imaginea. Intermedierea între ce este afară şi ce este deja interiorizat are nevoie de mesajul credibilităţii. Ne spune lucrul acesta chiar Paul : „trimis cu veşti de bunul duh” („Zbor scurt”) care constată şi dificultatea descifrării celor subtil ascunse: „Oglinda sufletului tău, Pare să fie un mister”(„Ochii tăi frumoşi” ca… locuri de trecere între cele văzute şi nevăzute!). În oglindirea interioară a realităţii (concept cu care operează inferenţa autorului!) , conştientul şi inconştientul, animalul biologic şi  educatul cerber moral, sinele supărat… reflexiv pe sine, pentru resemnări prematură, căi pierdute, generează  tensiunea provocatoare a dezbateri, parcă în spiritul antic al dialogurilor socratice, captivant. Din acest unghi, autorul este un captiv al dialogului, niciodată terminat, recunoscut chiar în titlul cărţii, preluat din… „instabilul prins în minte” („Echilibru instabilul”p.66-68). Dilema care-l frământă în căutarea echilibrului este clar declarată. Creştem, ne împlinim viaţa prin experienţa proprie, trăire acumulată în câmpul realităţii, dar şi prin alţii, citindu-le reflecţiile în manifestarea oglindirii lor a lumii. Aici se pot observa diferenţele şi… consonanţa. Avem atunci tentaţia,  să ne revoltăm pentru adevărul nostru, să-l apărăm ca pe un copil drag. Sentinţă devin şi versurile: „Sublimul şi frumosul sunt în cărţi, Căci în real sunt doar minciună…” („Omul ipocrit” p. 20-21), aici vădindu-se oglinda defectă a celor ce văd altfel, un anume impas de evaluare, poate chiar orbirea, în lumina prea puternică.

            Materia primă, dincolo de ludicul manifest, pentru muza pământeană (partea care ne-a plăcut din carte!), sunt cuvintele cu etichetă şi legitimare mitologică: Olimp, Zoroastru (Zarathustra), Cocoşul (datorat de Socrate lui Asclepios!), Dedal, Icar, Argus, Sfinxul, Eol, Vestale, Orfeu, Phoenix (în text:Pheonix!?), Prometeu, Diogene, Titanus, Odiseea, Osiris, Ilot ş.a. Aceste nume vin cu adaosul poveşti lor, cu un tâlc validat de istorie, numai bune pentru construcţia nouă, cu condiţia ca meşterul să le pună cum, şi unde îşi au locul. Acestora le adaugă, din baza de date a ceea ce s-a mai spus, expresii precum: oglinda sufletului, părul pădure, focul vieţii, spartul tiparului, vasul fantomă (vaporul!),   cum zis-a Zoroastru (la Nietsche… Zarathustra!), generaţii viitoare, răpire din serai, acelaşi „deal”(o reuşită parodie, după Sara pe deal!), Fata-Morgana, măreţul ideal, marile culmi, ş.a.m.d., ca pe nişte utile prefabricate. În ceea ce priveşte reperele reflecţiilor sunt aduşi martori să se minuneze şi ei de… adâncimea cugetării moderne (noi numindu-le minunări – vezi aici şi prezenţa Alicei… din ţara minunilor, la p. 37! -  păreri la nişte dialoguri departe de a fi încheiate, cu raţionamentul devenit sentinţă, înainte de-a convinge că demonstraţia stă în picioare, exemplele fiind multe la dispoziţie!), după cum speră cutezătorul autor: Socrate, Platon, Diogene, Orfeu (confundat cu Morfeu la p.42!), Confucius, Guttenberg, Descartes, Luther, Hegel… Părerea noastră, parafrazând o zicere populară, este că „a avut autorul (naşul!) bucate bune, dar n-a prea ştiut a le pune!”. De aici se naşte întrebare, firească : nu mai există cenacluri formative, nu mai există un cap limpede prin preajmă? Greşelile fiind inerente omului în general! Credem că anumite derapaje se puteau evita înainte de expunerea publică şi ar fi crescut valoarea unei munci, cu atâtea resurse investite, inclusiv trăire afectivă.

            O mulţumire autorului, una specială, pentru dedicaţia unui domn „C” în care l-am recunoscut pe un Costea, acum cu o stea pe boltă, după ce Domnul Marinoiu ne-a părăsit. Pe aleea lui Anton Pann, el fiind mentorul ani buni la  asociaţia culturală cu acest nume, unitatea construită de domnul „C” s-a risipit ca puful de păpădie… Completează autorul, parcă cu gura închisă şi un ochi închis, că neunitatea s-ar trage de la un „marasm şi prozeliţi”, am spune noi, cu vorbele altora : „la vremea de apoi se nasc mulţi profeţi mincinoşi”, care de braţ cu Mefisto ştiu să-şi atragă ciracii. (vezi „Veste de la domnul C” p.59-60! Pentru ilustrare cităm îndemnul: „Vă doresc să fiţi uniţi, Să nu vă lăsaţi striviţi, De marasm şi prozeliţi, Ce în veci vor fi huliţi”). Oricum am îndoială aici, dacă „vestea” este, ori ba, la cele două capete ale duplicitarului, mai ales că nu ne oferă în clar semnificaţia pe care o dă unui cuvânt: „prozelit”. Dilema noastră pleacă de la versurile autorului: „Vorbele pângăreau absolutul, cerând dorinţe de sine, lăsând în abstract cuvântul, cuprinzător de rău şi bine” („Şlefuitorul de stele” p.62). Nici continuare cu „Alungarea demonului” nu mă lămureşte, pentru că aici chiar ar fi trebuit tradus, controversatul cuvânt, mai ales că istoria lui ţine de alba-neagra cu daimoni, asurasi, diavoli, draci…, adică un fel de dialectică în care şi Lucifer este lumina din adânc, iar divinitatea aruncată în fundul Iadului a devenit, la un moment dat, răul suprem. Fără să vrem, rămânem în ambiguitate şi noi… Somnul raţiunii va naşte demoni (altcineva a spus-o!), în continuare, pentru că verticala mai intră în noaptea cu himere, vise, şi cerberul luminii nu poate vedea haosul, şi imensa lui dorinţă să se facă timp, viaţă adevărată, la vedere, se va amâna până spre alţi zori (aici ni se sugerează cuvântul soroc, deşi cugetătorul-autor, nu crede în predestinare, constatând , paradoxal, că nu el trăieşte, ci viaţa îl trăieşte!).

             „Gându-mi se pierde-n cuvinte” (p.64) este un adevăr, credem involuntar, acolo unde cugetările sunt un deja vu încâlcit, deşi cu buna intenţie de-a ne dărui ceva personal. Dar nu doar roadele gândului pot fi atinse de „ploaia acidă” ci şi forma de prezentare uneori. În loc de orice comentariu, pentru o simetrie a dialogului am putea spune: „Atunci când rându-mi, nu bate cadenţa (măsura!) când versul prea clasic nu prea rimează, cuvântul scris, e compromis, nu mai contează, atunci inundă, să ascundă, cu ură cu ciudă, natura crudă, să o ucidă, Ea! Ploaia acidă!”

             Ieşim din cartea citită informaţi despre:  modul de-a gândi, de-a scrie şi mai ales cu frământările existenţiale ale lui Paul Stănişor. Ne minunăm, nu judecăm şi ne spunem, amical, părerea, după cum am procedat deja. Trăirile lui afective ni l-au confirmat pe omul generos, care iubeşte frumosul şi îşi asumă constatările despre lumea oamenilor, în acelaşi timp şi a sa. Se arată, ca orice artist, preocupat de atingerea intangibilei perfecţiuni. Este în plin urcuş, dar are tenacitate, răbdare, cutezanţă şi de aici mai şi greşeşte, ori poate greşim noi unghiul nostru de vedere,  iar aici timpul va partaja justeţea. Va veni o vreme, avem convingerea, când din ceaţa care ne învăluie o mână, precum aceea de pe Capele Sixtină, ne va da confirmarea că am urcat virtuoşi pe scara sprijinită, fără atingere, de asimptota lumii şi din acel vârf nu vom putea fi prăvăliţi, binecuvântarea fiindu-ne garanţia împlinirii, ca o mântuire supremă.

Mihai Sporiş 

       

Comentarii la comentator si comentarile sale…

.                                        Comentarii la comentator si comentarile sale…

            Aparute in ziarul Adevarul din 7 ianuarie, 2014 sub semnatura lui Andrei  Plesu vorbele, privind: “USL, sau cum se organizeaza un esec “, ne vorbesc si despre altceva, poate chiar despre ipocrizia avocatului diavolului. Impelitatul isi ascunde competenta in spatele genericului  “scriitor”. Ceva care sa-i dea neutralitatea, vezi Doamne!, echidistanta ,atat fata de cauzalitate ca si fata de efectele unui system pe care l-a legitimat. Sa amintim aici ca “omul neutru” a cam fost, in mod direct, ministru, consilier presidential.Ca formator de opinie, unul remarcabil prin recunoasterea uceniciei  la cel de la Paltinis, il gasim  tot partisan, alaturi de alti pricopsiti ai, si ale celor servite, in tabara internationalismului …fara frontiere. Asa il dorea noul system de propaganda, adica, halal neutralitate! Cu arme si bagaje  si-au vandut capacitatea de manipulare, precum stiau sofistii, masluitorii de zaruri, jucatorii de alba-neagra sa  ne duca cu … vorbele, profitand de intunericul si credulitatea unui popor de oi prea blande. Sa-i amintim, in trecere, pe cei ce si-au tras oarece foloase - doar pentru meritele lor de intelectuali rasati? - cu inghitirea pe nemestecate a “principiilor” savante care ne-au dus, prin proasta lor intelegere, ori specularea lor, in haosul imoralei in care Diavolul isi face in mod cinstit… mendrele! Curios lucru, dupa cotitura din 1989 toti au un ciolan mare pe care il tin strans in falcile de buldogi, cand nu latra! Dinescu, cel ce se facea ca lucreaza, e bine merci si se mai si expune ca un copil obraznic si plin de talente culinare pe la sindrofiile de pe mosiile cazute din cer… Caramitru, a carat UNITERul acasa, a fost si el ministru, pentru inspiratul rol de mentor lui Dinescu (ramane celebra zicerea cu fa-te ca lucrezi, si s-au facut bine, foarte bine, avand regizor  pe  Sergiu, Dumnezeu sa-l ierte!, ca si asta multe minciuni si multe fictiuni le-a facut… adevaruri otravite… Frustratul Manolescu,  precum cameleonul curcubeu, a fost, cand in civismul nepartinic, cand sef de partid, cand protagonist “democrtatic” pentru oficina  Uniunii (cine a facut-o pe asta? si in ce scop? Nu cumva scopul este acelasi si acum?) , a semnat omul pactul si a fost dus pe la Paris ca de acolo se vede mai bine impostura, chiar din varful turnului Effel si apoi isi poate limpezi partizanatele prin imasurile Tuilleriilor, ale gradinii Trocadero, inainte de meritatele campuri elisee. Pricopsitul Liiceanu? Si-a tras Humanitasul, cu toate drepturile de autor, deturnand catre sine utilitatea publica, evident, folosindu-se de statul de drept doar lorusi, al celor ce slujesc noul system, mama buna!, dar vitrega pentru cei nealiniati la potlogarii… Din aceasta elita, care, in mod oficial se erijeaza in intelighentia romaneasca, au fost recrutate portavocile sistemului, polarizat politic. Plesu, aflandu-se in evidenta tabara anti USL. 

            Nu comentam aici, aparand USL-ul! Toata scena politica romaneasca este compromisa, dupa cum arata starea societatii, una precara, in toate domenile - asa spun specialistii, incontestabili, ai acestora! - si lucru acesta este imputabil numai puterii politice emanata de schimbarea din 1989, cu contextul ei causal, din ce in ce mai descifrabil. Evaluarea unei stari din interiorul ei, angajat partisan intr-o tabara are, ab initio, lipsa perspectivei si cardasia cu una din parti, oricum in alteranta si cu aceleasi naravuri la periodicele contestari electorale, cu voturi, numai ca negatii, apoi negatii ale negatiilor. In articolul pe care il comentam, filosoful Andrei Plesu ( mai putin politician, dar cu expertiza politica, pe considerentul ca tot romanul este toba de fotbal si… politica…!) nu ia distanta de scena politica (desi lasa sa se inteleaga ca este fara partid si ca ar reprzenta societatea civila, o anumita elita culturala!).

            Domnul profesor ne face o evaluare pedagogica a cauzelor esecului politic al USL-ului. Pleaca de la evaluarea mai tuturor planurilor. Mai sa fie! Filosoful nostru se pricepe la toate, are si vointa sa puna umarul,  sa ne scoata din crize, ne-a dovedit-o prin prestatiile si abandonurile sale lase. Dar combate scriitoriceste, in apararea unui vremelnic stapan. Oare de ce? Toti sunt o apa si-un pamant domnule! si din pacate noroiul manjeste pe toti cu alb griul lui, si ma mir ca nu v-ati dus la curatat papionul, fiind bagat pana in gat in aceasta mizerie.  Aliante politice stranii s-au mai facut in istorie. Ati uitat de “monstruoasa coalitie” din vremea lui A.I.Cuza? De exemplele, venind dinspre scenele politice mature? Ca diferentele doctrinare se mai pot estompa in situatii speciale? Frontul Salvarii Nationale, care va fi salvat multe personulitati de la inanitie (vezi introducerea!), vreo alta, legitima uniune nationala?, de aiurea!, nu va poate contrazice suficienta analizei politice? Cum ramane cu plauzibilul politico/ideologic?Apoi apare la rampa motivul: este mai bine sa fi pozitionat cu sfera de putere dominanta, prin numarul puterilor din stat care-o sustin, dar si a puterilor din afara tarii, cu rolul lor de foarte inalte porti poruncitoare (vezi si jalnica jalba  a 100.000 de romani, prin Antena lui Felix, la jandarmul mondial!), unui stat vandut, aservit , tocmai de nemernicia politica a intregii politici romanesti, cu randul la spovedit si impartasit, departe de neam si tara. Nu credem ca un om intelept procedeaza bine cand se pune intre niste caini care se incaiera. Doar daca, ar avea si el parte din ciolanul in disputa, ca dupa cum se vede cainii astia nu au mama nu au tata, au doar o miza: ciolanul pentru sine!

         Poti fi moral si prizonier, in acelasi timp, intangibilului Basescu? Nu se observa faptul ca s-a pus pe capatuiala, el si intreaga lui famlie, sa dea modele tineretului muncitor si studios: tanarului politician agramat (in traditia tuturor beizadelelor!), tanarului notar (cu toata presiunea relatilor si influentelor!), fermierilor tarii (folosind slugile din preajma!)  si cate alte nazdravanii, sa traim bine/rau. Sa nu fi observat pedagogul de scoala noua, ca haita hamesita a politicii romanesti se formeaza si transpartinic?, ca interesul poarta fesul?, ca latra unii la altii si impreuna, cu garda pretoriana, cu balaurul fiscal, infuleca ca omizile sa prinda aripi de fluturii, cu cap de mort? Atacul, apoi, impotriva oricarei trambite media, prin fituica ce te gazduieste, la fel de neclar ca si trustul lui Felix (ce fericire pentru multi, antenele!) te arata un biet caine de curte cu lantul de gat! Apoi plangi lipsa de vlaga, dar cu Blaga/Plaga, a opozitiei! Unde este domnule, a patra putere in stat?, intelighetia romaneasca?, ce a facut ea in doua decenii de orbecaiala? Nu cumva cei ce au tras mata de coada o viata, in numele gandirii superioare, al luminarii poporului, nu si-au facut datoria? Mai reflectati! Domnule Andrei Plesu si toti ceilalti ce va inchinati la idolii anapoda, si va uitati misia de-a ilumina pe cei ce va hranesc din munca lor, in cinstita diviziune sociala a muncii.

M.Sporis

Ne-a apucat un dor de … Duca!

                                                                Ne-a apucat un dor de … Duca!

               Şi ne-am dus, cu mic cu mare la Urşanii Horezului unde  liberalul, unul autentic, I.G.Duca îşi doarme eternitatea de 80 de ani, de când a fost răpus de nişte mâini criminale. Eram în 29 dec. 2013, adică la 4 zile de controversata zi de 25 Dec, când chiar un fost preşedinte, şi comandant suprem al ţării în acelaşi timp, va fi fost, acum 24 de ani, împuşcat, cu acte în regulă, de foştii lui colegi de partid, ca să numim aici doar pe Ion Iliescu şi azi mentor al neopesedismului românesc, aliat al nostru, adică a captivilor în USL… Ambiguă situaţie! Urmaşii Brătienilor şi ai nefericitului Duca, fost două săptămâni, prin dec.1933, prim ministrul României, au uitat de martirul de la Sighet: istoricul I.Gh. Brătianu şi sunt alături de urmaşii, nespovediţi, ai foştilor torţionari.

             Comemorăm persoana căzută în lupta politică a acelor vremuri tulburi. Crima politică a fost una evidentă, acum 80 de ani. Au venit apoi comuniştii cu…  eliberatori  şi eliberări, de tot şi de toate, pentru amărâta noastră ţară. L-au dus pe Dumnezeu taman în Siberia. Pe oamenii ca brazii şi plopii i-au retezat să facă loc sălcilor plângătoare, răchitelor şi mărăcinilor care altoiţii la vremea năpârlirilor vor legitima trandafirii viitoarelor uneltiri.  Am comemorat zilele trecute şi  pe revoluţionarii momentului 1989, toţi tineri cu viaţa în faţă, sacrificaţi, fără şovăire, de un Irod  modern, să dea bine mascarada, căreia îi tragem şi azi ponoasele. Legitim momentul, dar are în sine şi doza lui de cinism. Pe dorinţa de înnoire şi readucerea lui Dumnezeu acasă, pentru care au murit simbolicii prunci ai lui Irod, regizorii salvării neîntinate a unor valori compromise, vor fi măsluit până şi Constituţia ţării băgată prin referendum, graţiere supremă tuturor nelegiuiţilor şi fărădelegilor comise, premeditat, profitând de euforia spontană şi naivă a unui popor îmblânzit multisecular la supuşenie, credulitate şi uşor de amăgit după descărcările abrupte ale tensiunii acumulate. Am comemorat pruncii ucişi în 1989, pentru că ei chiar merită! Ce ne facem cu minciunile, privind idealurile „revoluţiei”, care se vădesc blesteme greu de mântuit?

            Cu aceste frământări am venit, trei crai dinspre  Răsărit, adică de la Râmnic, spre Horezu. Am trecut prin mijlocul satului Urşani printre maşinile, cu toate mărcile de pe pământ, străjuite de vigilenta poliţie. Oamenii cu eşarfa tricoloră pe piept ni se arată a fi primari. Sunt mulţi. O fanfară gălăgioasă, cu stridenţa ei caracteristică vorbeşte orizontului însorit şi foarte cald, pentru un sfârşit de decembrie, că se întâmplă ceva deosebit.  Lăsăm acolo mulţimea aceasta, aflată într-o anumită aşteptare şi ne îndreptăm spre biserica unde pare că nu se întâmplă nimic, fanfara răzbate şi aici, foarte sonor. Intrăm în biserică. Liturghia este în plină desfăşurare. Suntem într-o duminică şi rânduiala îşi cere ritualul. În lăuntru, lume puţină: câţiva bărbaţi mai în vârstă, câteva femei şi vreo doi trei tineri. În altar slujesc doi preoţi. Am venit la invitaţia preotului Constantin Mănescu, paroh aici la Urşani. Lângă el slujeşte şi preotul Găman. Noi forumiştii, colegi în Forumul Cultural al Râmnicului cu preotul paroh, veneam cu adevărat dinspre Răsărit. Gică tocmai sosise de la Chişinău unde dusese daruri de Crăciun şi unde dăruise romanţe, vorbind despre sufletul românesc, exprimate în oficiala limbă română reinstituită de curând. În ce mă priveşte, făcusem Crăciunul cu Nicolae  Iorga, Tache Ionescu şi cu I.G. Duca la … Ploieşti , unde bronzurile lor  îi arăta miraţi de grămada de coroane, proaspăt depuse pentru revoluţionarii din 1989. Certitudinea mea din seara Crăciunului, în oraşul lui Nenea Iancu ar fi după spusa lui Caragiale, şi el revoluţionar pentru… republica lui Candiano Popescu: „curat - murdar”. I-am promis lui I.G.Duca , fiind convocat şi la delegaţia permanentă a liberalilor vâlceni, că voi merge la Urşani, pentru pomenirea sa. Preotul Nicolae State Burluşi, originar de pe Valea Topologului, fief autentic, ca de altfel şi Oltenia de sub munte, al liberalismului românesc, neîmpăcat ca şi noi (că de aceea suntem forumişti!), cu starea anomică a societăţii româneşti, cu discreditarea marilor repere de conştiinţă românească, va fi vrut să plecăm cu… steaua. Va intra imediat în altar şi chiar va fi slujit, cu toată trăirea, parastasul familiei marelui liberal.

             Momentul a fost unul special. În această duminică se oficiază pomenirea celor paisprezece mii de prunci, sacrificaţi de Irod pentru… oprirea înnoirii lumii prin întruparea lui Dumnezeu în pruncul Iisus.  M-am gândit imediat la copiii românilor sacrificaţi în decembrie 1989 şi perspectiva înnoirii noastre. Credem în mântuire şi în înnoire, dar Irod şi ciracii săi… sunt contemporanii noştri. Un Constantin cel Mare se va naşte, oare?, tot după trei sute de ani? Nu! Timpul se arde mai repede acum! Ameţitor de repede. Dar prescrierea şi desecretizarea crimelor din interes strategic, nu se va face oare, dincolo de orizonturile unei memorii prea aglomerate de banalităţile şi minciunile agresive livrate adevăruri gol goluţe? Horezu are norocul, chiar în 2014 să comemoreze pe Constantin Brâncoveanu, exact la 300 de ani de la jertfa sa şi a pruncilor săi, pentru mântuirea neamului. Să nădăjduim că după 15 August 2014, semnalul, plecând de  la Horezu,   va trezi, cu adevărat, pe toţi românii şi aceştia îşi vor lepăda întreaga zgură, vor scăpa de himerele şi coşmarul  minciunilor travestitului Mefisto. Trebuie să ne asumăm adevărurile incomode şi oprobriul iesmenilor, părtaşi la firimiturile Fratelui Mare, pe numele lui Sistemul.

             La comemorarea din faţa altarului biserica s-a umplut instantaneu! Erau acolo liberalii autentici , dar şi complici ai Fratelui cel Mare, lucru care se va vădi în sala Casei de cultură „Constantin Brâncoveanu” la programatul taifas politic. Momentul de vârf al întregii comemorări din această zi va fi fost excepţionalul cuvânt al preotului Constantin Mănescu despre personalitatea marelui liberal, despre contextul politic tulbure al anului 1933 şi despre lecţia istoriei, una cu nefericitele ei repetiţii într-un blestem nemântuit.  Discursul părintelui, unul cu adevărat academic, rostit în faţa altarului va fi câştigat atenţia tuturor.

             Programul foarte dens al manifestărilor, cu o cadenţă metronomică, arătând forţa organizatorică a primarului Horezului, Ilie Fârtat şi a oamenilor săi ne-a mai prilejuit şi alte… discursuri. Unele de circumstanţă, altele lipsite de idei. La dezvelirea bronzului lui I.G.Duca, fapt remarcabil, pentru momentul acesta, pentru oraşul Horezu, pentru demonstraţia spiritului liberal al locurilor,  asistenţa eterogenă, părea un zumzet nestrunit. Grupuri ad-hoc socializau diversitatea şi lipsa de semnificaţie, pentru ele, a ceea ce se întâmpla acolo. Părea un afront imens, pentru toate sacrificiile făcute de oraş să ocazioneze un moment al trezirii unei anumite conştiinţe. Costume populare, atmosferă sărbătorească, grija gazdelor ca totul să fie bine erau acolo… dar şi gura lumii, aşezarea în realitatea cu oportunităţi, vânătoarea în ape tulburi, detaşarea de activism, pieptul în faţă la paradă, presari pentru şi… contra, oameni cu sacii în căruţă şi cei în căutare de colaci, unii doar pentru poze cu… mărimile efemere, făceau atmosfera unui moment, totuşi unic.  Unul vorbea mulţimii, puţin dispusă să-l asculte. Cei care stăteau, totuşi cu faţa, spre proaspăt dezvelita statuie nu aveau cum să nu observe şueta celor din aparentul prezidiu cu gândul în altă parte, în mod sigur nu acolo, şi, atunci semnalul pentru eveniment era clar: fiecare cu… ale sale, în atâtea partizanate posibile. Lucru evident! Unii erau din guvern, chiar de curând intraţi, alţii erau parlamentari nemulţumiţi de… executiv în timp ce peneliştii vâlceni, de pe toate rămurelele politicii locale, nu au nici un motiv să recunoască struţo-cămila uselistă care în deşertul vâlcean nu are nicio oază. Lucrurile se vădeau acolo în clar! La putere în guvernul compromisului antibăsescu,  toţi se aflau într-un post negru, fără precedent, în realitatea administraţiei judeţene în care primari liberali sunt umiliţi. Economia judeţului, evident cea moştenită, dusă printr-o gândire social-democrată, într-o ruină fără precedent. Cazul Oltchimului pus pe butuci, totuşi de guvernarea Ponta, a Hidroelectricii trecută în insolvenţă, hocus-pocus!, tot „inginerie” cu ciracul lui Ponta, avocăţelul cu firmă şi comision: Remus Borza, nu întâmplător marele orator al unei organizatii, nu prea vizibile, dar de netagaduit interes public (?!)  – prost vorbitor cu oamenii unei structuri profesionalizate, de elită, una autentică a economiei româneşti,  misogin cu cele ce cresc pruncii, ostil tinerilor daţi afară dintr-un traseu de carieră abia început, cu un asumat exces de competenţă, acolo unde meseriile se învaţă în mulţi ani cu mintea la purtător… Ei bine Ponta va fi lovit în judeţul lui Câlea şi prin Hidroelectrica, una foarte prezentă în socialul Vâlcei, dar cu contribuţie doar în PIB-ul naţional, deşi lămâia stoarsă este în teritoriu… unde Vâlcea reprezintă peste 2 miliarde kwh produşi, vezi Doamne!, în Piaţa Victoriei, nu pe Lotru şi pe Olt, nu prin priceperea şi munca vâlcenilor. Pentru ca parodia să fie completă, ceea ce au vrut alţii la Vidra şi în legătură cu Transalpina, falsul Ponta nu, nu poate!, ca n-a aflat de această perlă a turismului românesc. El se face că nu ştie nimic despre  frumuseţea locurilor şi a a şters, cu mânie proletară continuarea unor lucruri începute, culmea!, în perioade de criză, numai pentru că fosta ministră, cu toate păcatele ei, era… blondă. Ce să mai vorbim despre culoarul patru şi despre strategia europeană de dezvoltare a infrastructurii de drumuri, cum că pe şoseaua morţii între Sibiu şi Rm. Vâlcea  cu 50-60000 de autovehicule pe zi (aproape una pe secundă!) inclusiv traficul greu de milioane de tone nu este, culmea!, o prioritate. Cu aşa cunoaştere a realităţii, cu aşa decidenţi, suntem sortiţi pieirii! Vina faptului că realitatea din Vâlcea nu mişcă reprezentanţii voinţei noastre politice, aflaţi în puterea executivă ne aparţine. Promisiunile lui Câlea nu au fost niciodată respectate de şefii lui. S-a mulţumit doar cu faptul  ca el este… respectat. Dusu cu vorba!  Ceea ce a promis şi  i s-a promis şi lui, în… limitele permise de bugetul central, fatalitate! niciodată nu ajunge si pentru sfârşitul alfabetului. Cât despre liderul PNL al unui judeţ cu foarte mulţi primari galbeni nu se poate spune că mai contează, in afara unui USL , in Valcea PSD-ista, acolo unde nu şi-a putut impune în executiv puterea organizaţiei, una cu oameni deosebiţi, pe care, de teama competiţiei a refuzat să se sprijine, ba chiar i-a îndepărtat printr-o feudală percepţie a ierarhiei politice (a se citi meritul contributiei financiare tradus in pozitie pe lista meritelor!). Cârtelile lui, la centru, chiar sonore,  post factum, sunt o scuză pentru sine, doar. Adică, pe româneşte, ne-ai si te-ai păcălit domnule! Atâta amar de popor dezimformat, liberali prin vocaţia istorică, nu prin propaganda, una endemic mincinoasă, că ai să ne foloseşti puterea pe care ţi-am dat-o să faci ceea ce trebuie? Că ne-ai amăgit că poţi să o faci? Realitatea este că managementul politic este o treabă grea şi el se demonstrează prin realitatea pe care o gestionezi, sau nu,  în folosul public, nu al unor efemeri demnitari politici bugetaţi pe buna noastră încredere amăgită fără ruşine! Cum funcţionează Consiliul Judeţean? Credem că nu prea funcţionează dacă primarii, foarte mulţii noştri primari PNL sunt nemulţumiţi! Suntem acolo? La Putere? Credem că da! Proiectele naţionale, prefectul judeţului, depind cumva de guvernul României în care suntem… complici? Credem că da, domnule lider! Atunci cum rămâne cu nemulţumirile prezente şi mobilizarea, pentru mai ce ? mai conteaza?, în viitorul apropiat, cand prezentul este foarte ostil judetului?

            Delegaţia permanentă a PNL Vâlcea, întrunită la Horezu, a exprimat această stare de confuzie de pe scena politică românească. Asumarea puterii locale, a unui spirit de luptător, nutrit de spiritul liberalismul românesc nesmintit de orgolii politice, arată că un lidership performant, poate da exemplul de urmat liberalismului naţional. I G. Duca este exemplul, de la Horezu, că politica se poate face fără compromisuri sinucigaşe, sau  de susţinere, păguboase (corect identificate de L.Orban când arăta că am slujit, necondiţionat numai asocieri păguboase cu alte partide, inclusiv cu actualul PSD şi PC!) Nu cumva cei 14.000 de membrii PNL, înregistraţi de organizaţia judeţeană, îşi  vor avea soarta sacrificaţilor lui Irod, adică a unui lider fără soluţii şi doar beneficiar al unei inerţii generale de contraşi şi nemulţumiţi! Prea multe cecuri, în alb, date unui lider care nu se poate ţine de cuvânt, ori nu ştie cum să o facă, ori poate condus de alte… priorităţi, fac rău partidului şi, mai devreme ori mai târziu, chiar liderului, fie el Fratele cel Mare sau moşneanul nostru din Loviştea. Au vorbit acolo, pro domo, ministeriabili, care cred în utopia viitorului preşedinte al României, din 2014, şi că guvernarea aceasta ostilă judeţului Vâlcea, alături de USL-ul, care nu funcţionează în Vâlcea, este benefică! Curat avocaţii diavolului aceşti camarazi de partid şi vremelnici (efemeri s-a spus!) guvernanţi, numai buni de acari Păun la vremea scadenţei, când toţi vor uita că baierile pungii dezvolltării locale sunt la Dragnea, că decizia este la Ponta şi că acordul de susţinere politică a acestuia pentru Antonescu, nu este susţinut şi de socru-său, adică de… PSD! Ar fi contra firii ca un sistem, rămas în structura eşaloanelor sale inferioare, neclintit în 1989, se va clătina la suavul parfum de … crin, când greşelile fostului trandafir travestit liberal au fost mântuite de… social democraţi, iar politica liberală a scăderii taxelor nu este  cu nimic observabilă. Primarii liberali, la mâna lui Dragnea, a lui Ponta, a baronilor locali, neliberali, nu se vor putea arăta lumii prin realizările promise dar nefinanţate. Descentralizarea şi autonomia locală sunt departe de-a permite voinţei politice locale rezolvarea urgenţelor. Numai prin minuni, eficienţă extremă, capacitarea unor voluntariate, realizarea unor proiecte cu surse atrase, antrenarea cetăţenilor se mai pot vădi  primarii credibili şi respectaţi. Credem că Horezu a avut această şansă şi mai credem că primarul oraşului este un om politic, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului. Este liberal în sens doctrinar, plin de iniţiative, întreprinzător, ancorat în realitate. Cei din preajma sa acţionează solidar şi lucrurile bune nu întârzie în peisaj. La încheierea delegaţiei permanente, la care nu au luat cuvântul, în spiritul dezbaterilor constatate, decât invitaţii şi un exponent al culturii, de la Societatea Culturală Anton Pann, fostul arbitru de fotbal Nicolae Dinescu (despre I.G.Duca!), liderul local Cr. Buican a promis că, după şase luni în care raportul nu ar fi pozitiv, în ianuarie va schimba foaia şi la următoarea delegaţie… se va manifesta mai ferm. S-a încheiat cu imnul ciuntit şi cu la mulţi ani. Pomana lui I.G.Duca, deschisă în consecinţă la Pensiunea TACO, a continuat cu o agapă prietenească unde oamenii s-au aşezat după afinităţi. S-a cântat… Omul bun şi pomul copt…  care nu prea au noroc . In spirit crestin au fost uitate adversităţile politice. Erau acolo şi răspândacii presei noastre, unii dintre ei, doar la un şpriţ că despre condei, acesta nu scrie decât cu cerneală colorată şi cu rezervorul plin, uneori cu piciorele in cisme, urmand ordinele..

             Am urmărit cu interes mişcarea browniană din sală, am ascultat repertoriul adaptat cu dedicaţii speciale, am urmărit dansatorii şi culisele. Socializare, reaşezare grupuri dupa afinităţi, promisiuni, urări de sărbători. La anul care vine noi redute politice stau în faţa politicienilor, de toate culorile în folosul unor oameni care vor demonstra că pot… prin Europa, pe la Cotroceni. Deocamdată este pace. Una aparentă. Se lăsa seara, aşa că am hotărât să ne întoarcem către Răsărit. Veniţi cu dorul nostru, anual, de I.G.Duca am plecat cu îngrijorările unei cuprinzătoare nelinişti, din Utopia, mândra grădină şi un dor de ducă ne-a cuprins către spiritul sărbătorilor neîncrâncenat de patimi, vanităţi şi foarte multe vorbe de clacă. /Mihai Sporis